Dezvoltarea florii-soarelui pe plan comercial a fost un efort multinațional care s-a întins pe continente și pe mii de ani.
Floarea-soarelui este originară din America de Nord și a fost cultivată pentru prima dată ca recoltă de către triburile indigene cu peste 4.500 de ani în urmă.
Nativii americani au cultivat floarea-soarelui din tipul original de plantă, stufos, cu mai multe calatidii, pentru a produce o plantă cu o singură tulpină care susține o floare mare.
Utilizările multiple ale culturilor includeau măcinarea pentru producerea făinii sau a șrotului, pentru prepararea pâinii și a prăjiturilor. Semințele erau prăjite, sparte și consumate întregi, fie ca gustare, fie amestecate cu alte semințe, nuci și boabe într-un tip de musli.
Americanii timpurii au descoperit de asemenea că uleiul de floarea-soarelui poate fi extras și folosit pentru gătit.
Pe lângă valoarea culturii ca aliment, arheologii au arătat că floarea-soarelui avea o varietate de utilizări nealimentare.
Uleiurile și pigmenții de floarea-soarelui au fost folosiți ca protecție solară sau ca bază pentru o vopsea purpurie pentru decorarea pielii, a părului sau a textilelor, în timp ce tulpina fibroasă robustă a plantei a fost exploatată în construcții.
Floarea-soarelui a continuat să fie o cultură de bază în America de Nord timp de aproximativ 4.000 de ani, până când a fost descoperită de exploratorii europeni în 1510. Navigatorii spanioli au fost primii care au strâns cantități mari de semințe de floarea-soarelui și le-au transportat în Europa.
Însă, în următorii 200 de ani, europenii au trecut cu vederea potențialul alimentar și oleaginos al florii-soarelui. În schimb, florile cu aspect exotic s-au răspândit în Europa de Vest, ca plante ornamentale sau, într-o mai mică măsură, din punct de vedere medicinal, ca antiinflamatoare.
Cultivarea florii-soarelui s-a dezvoltat pe parcursul anilor 1700 și s-a răspândit prin Europa în Rusia și Ucraina până la începutul secolului al XIX-lea.
În Rusia s-a stabilit potențialul culturii pentru producția de ulei. Dar această dezvoltare s-a datorat, în parte, unei întorsături a sorții și Bisericii Ortodoxe din Rusia.
În timpul secolului al XVIII-lea, Biserica a emis un dictat pentru perioada postului prin care se interzicea consumul de alimente produse din diferite uleiuri și grăsimi.
Pentru a ajuta enoriașii să respecte regula, ortodoxia a publicat o listă de substanțe interzise. Cu toate acestea, a omis uleiul de floarea-soarelui din listă.
Cererea de ulei de floarea-soarelui a explodat, iar suprafața culturilor s-a extins la peste 800.000 de hectare în toată Rusia și Ucraina la începutul anilor 1800.
Pe măsură ce suprafața cultivată a continuat să crească, piața pentru cultură s-a diferențiat în două domenii distincte – semințe oleaginoase și semințe de consum.
Cu această diferențiere, guvernul din Rusia a stabilit primele programe de cercetare pentru a dezvolta soiuri care să îndeplinească cerințele piețelor înrudite.
Un soi uriaș, cunoscut ca Mamutul rusesc, a fost dezvoltat la sfârșitul anilor 1800. Acesta era plin cu câteva sute de achene mari, cu calatidii înregistrate deseori la peste 50 cm în diametru.
În acel moment, un flux constant de est-europeni începuse să emigreze în America de Nord. Printre aceștia se aflau coloniștii ruși care au început să importe floarea-soarelui, predominant ca hrană pentru animale, bogată în proteine.
Vasilii Stepanovici Pustovoit 1886-1972
În timp ce utilizarea de produse de floarea-soarelui a devenit din ce în ce mai puternică în SUA, anul 1886 a fost unul important în istoria culturii comerciale.
A marcat nașterea lui Vasilii Stepanovici Pustovoit, cea mai importantă personalitate în ameliorarea florii-soarelui.
Pustovoit a început să lucreze în Rusia în 1912 și a fost rapid considerat ca un cercetător remarcabil.
El a stabilit un program care s-a concentrat pe izolarea multiplelor caracteristici dorite, care au fost încrucișate pentru producerea hibrizilor. Acestea au fost apoi evaluate, iar cei mai buni hibrizi au fost selectați pentru transpolenizare și ameliorare pentru producerea de noi soiuri comerciale.
Unitatea de cercetare de la Krasnodar, unde a lucrat Pustovoit, a devenit în 1924 centrul experimental de selecție a semințelor oleaginoase din Rusia.
Pustovoit a condus departamentul de ameliorare din institut până la moartea sa în 1972 și lui i se atribuie meritul lucrărilor fundamentale pentru soiurile moderne, cu randament ridicat și conținut ridicat de ulei.
Succesul florii-soarelui ca hrană pentru animale în SUA a impulsionat suprafața însămânțată, iar de la mijlocul anilor 1920 au început să apară noi piețe și au fost înființate unități de prelucrare a uleiului.
Popularitatea florii-soarelui s-a răspândit peste granița de nord, iar guvernul canadian a început un program de ameliorare în 1930.
După război, suprafața cultivată a continuat să crească atât la nord, cât și la sud de granița SUA, și tot mai mulți fermieri au început să includă floarea-soarelui în rotația culturilor lor. Cu toate acestea, programul de ameliorare din Rusia, condus de Pustovoit, a continuat să stea la baza oricărui progres, iar guvernul canadian a autorizat utilizarea soiului Peredovik. Această sămânță a produs randamente ridicate și conținuturi ridicate de ulei de aproximativ 45% și a continuat să crească profitabilitatea culturii.
Până la sfârșitul anilor 1960, programele de ameliorare s-au dezvoltat în domenii care au depășit indicatorii individuali de randament și conținut de ulei. Au fost vizate caracteristicile dorite, precum îmbunătățirea rezistenței la boli.
Cu toate acestea, eforturile de a crea hibrizi adevărați au fost limitate de capacitatea florii-soarelui de autopolenizare cu părțile sale reproducătoare masculine și feminine. Aceasta însemna că încercările de a introduce noi caracteristici de la plantele donatoare au fost diminuate de polenul propriu al florii-soarelui.
Apoi, în 1969, un cercetător francez, numit Leclercq, a realizat o descoperire care a schimbat pentru totdeauna ameliorarea florii-soarelui.
Lucrând la Institutul Agricol Francez (INRA), Leclercq a descoperit o metodă de oprire a părții masculine a florii într-un proces cunoscut sub denumirea de sterilizare masculină citoplasmatică. Acest lucru a însemnat că polenul dintr-o floarea-soarelui donatoare putea fi inserat în structurile de reproducere feminine încă funcționale ale altei plante, fără diluarea materialului genetic al plantei. Un an mai târziu, în 1970, un om de știință din Departamentul de Agricultură al Statelor Unite, numit Kinman, a descoperit cum să schimbe fertilitatea masculină în hibridul rezultat.
Programele de ameliorare au putut crea, pentru prima dată, hibrizi comerciali adevărați care să exploateze caracteristici combinate de la diferite plante-mamă.
Descoperirile înrudite au încurajat o nouă epocă de dezvoltare a caracteristicilor. Companiile de semințe au putut comercializa soiuri distincte, având o rezistență mai mare la boli și randamente mai mari, împreună cu alte caracteristici adaptate la piețele de semințe pentru consum sau semințe pentru ulei.
Aceste progrese au apărut într-un moment în care publicul începuse să dezvolte o abordare mai conștientă cu privire la sănătate în regimul propriu. Cercetările din anii 1970 au arătat că uleiul de floarea-soarelui este o alternativă mai sănătoasă la grăsimile saturate folosite în mod tradițional. În special europenii au trecut la produsele de ulei de floarea-soarelui, iar cererea a depășit rapid oferta și cultura a luat avânt.
În ultimii 25 de ani, piața florii-soarelui a continuat să crească și se situează în prezent pe locul patru între cele mai importante culturi oleaginoase din lume, după palmier, soia și rapiță.
Schimbările de pe piață au dus la revenirea zonei principale de producție a culturii în Europa de Est, Rusia și Ucraina dominând producția globală. În 2017, producția combinată din aceste două țări reprezenta peste 22 milioane de tone din producția mondială de semințe de floarea-soarelui, de 47,9 milioane de tone.
Estimările sugerează că valoarea culturii este de 20 de miliarde de dolari pe an, la nivel global.
Topul global al celor 10 cultivatori de floarea-soarelui (mil. t)
Ucraina 12.24
Federația Rusă 10.48
Argentina 3.55
România 2.91
China 2.58
Bulgaria 2.06
Turcia 1.96
Ungaria 1,89
Franța 1,62
S.U.A. 1,00
Sursa: FAO 2017
Cu precădere, creșterea producției de semințe a depășit suprafața terenurilor destinate culturii.
În 1994, cele 18,6 milioane de hectare de floarea-soarelui au produs un total de 22,0 milioane de tone de semințe.
Douăzeci și trei de ani mai târziu, suprafața recoltată a crescut la 26,5 milioane ha – o creștere cu 35%. Dar producția totală a crescut mai mult decât dublu, la 47,9 milioane de tone.
Îmbunătățirea performanței arată modul în care amelioratorii au continuat să hibridizeze planta modernă în ultimele trei decenii. Și modul în care randamentele s-au îmbunătățit, în ciuda unor noi factori care au apărut și care au influențat caracteristicile care trebuiau să fie vizate.
Presiunea crescândă pentru reducerea supraproducției, care a fost stimulată în mare măsură de mecanismele de sprijin agricol din Europa, a însemnat faptul că doar creșterile de randament nu mai reprezentau Sfântul Graal pentru amelioratori. Preocupările privind schimbările climatice au reorientat, de asemenea, eforturile amelioratorilor de a produce plante care să evolueze mai bine în condiții accentuate de secetă. De exemplu, au fost selectate forme modificate ale calatidiului pentru a face față arsurilor solare, deteriorării produse de păsări și bolilor.
„Rezistența la erbicide a schimbat într-adevăr modul în care agricultorii consideră floarea-soarelui. În anii trecuți, cultivarea era instrumentul principal pentru combaterea buruienilor, era consumatoare de timp și nu putea elimina buruienile care creșteau pe rând. În prezent, alegem hibrizi pentru rezistența lor la pachetele de erbicide disponibile. Această tehnologie le-a permis fermierilor să fie mai eficienți cu timpul lor și să facă o treabă mai bună în combaterea buruienilor, având ca rezultat randamente mai mari și mai curate”, afirmă Jeremy Klumper, ameliorator de floarea-soarelui.
„În ultimii ani, căutarea unui număr din ce în ce mai variat de caracteristici-țintă a fost ajutată de dezvoltarea tehnologiei. La Nuseed, folosim genomica pentru a identifica markerii genetici pentru caracteristicile dorite. Deși structura genetică a florii-soarelui este relativ complexă în comparație cu rapița și orezul, selecția asistată de markeri începe să identifice genele candidate pentru îmbunătățiri.”
Cercetătorii de la Nuseed au în prezent o listă lungă de caracteristici vizate pentru viitor, inclusiv:
* Hibrizi mai mari pentru producția de semințe și ulei
* Rezistență sporită la boli precum mana florii-soarelui
* Toleranța la secetă
* Proprietăți îmbunătățite ale uleiului pentru menținerea atracției consumatorilor conștienți de sănătate
* Hibrizi pentru semințe de consum cu conținut mai scăzut de ulei
* Hibrizi rezistenți la erbicide
* Înălțimea plantelor, culoarea florii pe rază și pe disc
* Perioada de înflorire pentru a exploata piețele și condițiile climatice
